...asta se disting de absenta vointei. O vointa exista de fapt si deci poate forma un act juridic insa ea nu s-a putut manifesta in deplina libertate sau in deplina cunostinta de cauza. De aceea legea permite parti a carei vointa a fost viciata, sa ceara in justitie anularea actului juridic, printr-o actiune numita actiune in nulitate. Atata timp cat aceasta actiune nu este exercitata, actul exista si isi produce efectele, insa indata ce, in urma cererii parti, a carei vointa a fost viciata, justitia constata existenta viciului, actul cade.Dar fara a fi absolute inconstienta vointa poate sa fie, in chiar momentul cand ea se manifesta, determinate printr-o intunecime interna provenind din ignoranta autorului actului, sau prinr-o influenta exterioara de constrangere sau de amagire. In asemenea cazuri vointa exista totusi, si continua a-si produce efectele juridice determinate prin natura actului juridic care s-a produs pana cand autorul actului sau acel care reprezinta puterile sale, nu vor pretinde a se desfiinta taria si eficacitatea juridical a actului dovedind ca vointa a fost determinate sau prin ignoranta interna a autorului, prin eroare sau prin influenta amagitoare manifestata prin manoperele frauduloase exercitate asupra autorului actului de o alta persoana, prin dol sau prin constrangere morala manifestata prin amenintari sau acte de violenta exercitate asupra autorului actului de o alta persoana, prin violenta.Eroarea fie interna, fie produsa prin manoperele frauduloase ale altuia,constituie viciu de vointa fara distinctia intre cazul cand ea e referitoare la o stare de fapt, si cazul cand e privitoare la un precept al legii. Principiul nemo jus ignorare censetur nu se aplica in cazurile in care legea apara vointa individuala de propiile ei greseli.Se pot ivi cazuri in care eroarea uneia sau a ambelor personae intre care un raport juridic se naste sa dea loc la un dezacord intre parti cu privire la o modalitate a raportului. In asemenea cazuri eroarea constituie mai mult decat un viciu de consimtamant, intrucat dezacordul pe care il produce intre parti impiedica raportul de a se forma nu este numai viciu de vointa ci este lipsa de consimtamant, adica de acord. Eroarea fie de drept, fie de fapt, legea nu distinge poate, sa fie ceva mai mult decat un viciu ea poate sa fie o cauza de dezacord, si atunci contractul nu s-a putut forma, pentru ca lipseste acordul. Dezacordul asupra naturii prestatiei sau a prestatiilor reciproce care au a se naste din contract, sau asupra identitatii obiectului la care prestatia se refera, sau asupra modalitatilor sub care una din parti a inteles a se oblige.In afara de aceste cazuri, eroarea nu duce la stricarea conventiei decat atunci cand cade asupra substantei obiectului. Cuvantul de substanta nu trebuie luat intr-un inteles metafizic, in care el nu ar corespunde cu interesul subiectiv care e continutul oricarui drept privat. Pe de alta parte substanta obiectului conventiei, nu e substanta unui lucru material, ci substanta prestatiei sau a prestatiilor la care o parte s-a obligat sau la care partiile s-au obligat reciproc, caci aceste prestatii iar nu materialitatea lucrului formeaza obiectul direct al contractului. Dar prestatia e aceea pe care partial contractante au determinat-o, de unde rezulta ca elementele constitutive ale prestatiei vor fi sau nu private ca substantiale dupa cum interesul partilor le-a dat sau nu acest character. In alte cuvinte caracterul substantial al obiectului trebuie ca sa corespunda cu o notiune juridical sis a fie apreciat subiectiv nu obiectiv.Substanta poate deci sa consiste dupa imprejurari, sau in validitatea juridica a prestatiei, sau in posibilitatea ei intr-un anumit moment sau in anumite conditii voite de parti, sau cu privire la lucru, in materia lui,, sau in vechimea lui, sau in originea lui si asa mai departe, si o eroare asupra unui din aceste elemente, va putea fi considerate ca substantiala si duce la nulitatea contractului dupa cum se va stabili ca acel element a fost determinant al vointei partii. Substanta obiectului nu poate insa sa fie nici valoarea comerciala a lucrului, caci atunci anularea ar fi o reciziune pentru cauza de leziune, pe care legea noastra n-o admite intre parti capabile art. 1165, nici mobilul dar exterior contractului care a indemnat pe parte de a contracta , afara de cazul cand acest mobil se traduce intr-un element al contractului sub forma de conditie. Eroarea asupra substantei poate sa fie o cauza de stricare a contractului si in cazul cand exista numai in persoana uneia din parti. Daca in asemenea caz celalalta parte a fost de rea-credinta, adica a cunoscut eroarea in care a cazut ea ignorand eroarea, atunci stricandu-se contractul, partea care a cazut in eroare va putea eventual sa fie condamnata sa plateasca celuilalt contractant despagubiri pentru prejudicial cauzat prin anulare. Ar fi atunci un caz de aplicatie pe care Ihering il denumeste culpa in contrahendo adica greseala care se comite de una din partile contractante cu ocazia formarii contractului, si care se intemeiaza pe aceasta ide ca la incheierea unui contract fiecare parte gartanteaza celeilalte ca consimtamantul ei nu contine elemente de natura a primejdui nici existenta raportului, nici urmarile care au fost in intentia comuna a partilor.Intr-un sistem juridic in care prevaleaza autonomia de vointa orice act incheiat sub imperiul unei fale reprezentari ar trebui anulat. Solutia ar antrna insa consecinte inadmisibile pentru comertul juridic pentru ca oricine ar putea ataca actul incheiat invocand credinta sa gresita prtvind anumite calitati ale obiectului. Prin urmare, doua sunt imperativele ce se cer avute in vedere pe de-o parte preocuparea de a nu da eficienta juridical unui angajament ce nu corespunde vointei reale, pe de alta parte preocuparea de a pune la adapost partea contractanta de o nulitate care nu putea fi prevazuta.Formula la care s-a oprit Codul civil francez preluata de Codul nostru civil in art. 954 este urmatoarea Eroare nu produce nulitate decat cand cade asupra substantei obiectului conventiei. Intr-o prima opinie se considera ca eroarea de drept nu are valoare de viciu de consimtamant, deoarece legiuitorul prezuma ca legea este cunoscuta de toti si nimeni nu poate invoca necunoasterea ei nemo consetur ignorare legem. Dupa alti autori, eroarea poate constitui viciu de consimtamant si deci cauza a anulabilitatii unui act juridic, daca nu se incalca dispozitiile unei norme de drept imperative. Argumentele lor se bazeaza pe art. 953, 993 si 1206 alin. 2 Cod civil. Conform art.953, consimtamantul nu este valabil, atunci cand este dat prin eroare . Legiuitorul nu precizeaza despre ce fel de eroare este vorba, de fapt sau de drept, si unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu o poate face.Pentru identitate de ratiune s-a admis ca dispozitiile art. 993 Cod civil, care prevad ca acela care, din eroare, crezandu-se debitor, a platit o datorie se aplica at...
Download