...ca specie dramatica. Specia continua sa evolueze si sa se diversifice, capatand si un rol educator, spectatorii putandu-si identifica diferite probleme de caracter cu cele ale personajelor criticate pe scena. Comedia face parte, alaturi de tragedie, din speciile dramatice cu un scop bine definit, sa starneasca rasetele spectatorilor. Pentru a obtine acest efect, autorii de comedie au incercat sa stabileasca ce anume provoaca rasul. Dezbaterile pe aceasta tema raman in mare parte neincheiate, dar in termeni generali s-a ajuns la cateva concluzii. In acest domeniu s-au stabilit doua nivele viata curenta, in care omul este concentrat si pe problemele sale ce il impiedica sa se distreze si sa se destinda, si starea de euforie, mult mai rar atinsa, in care toate grijile se estompeaza puternic, mentalul este liber sa se destinda, si in care mare parte din regulile psihologice nu mai sunt valabile. In primul caz, rasul poate fi starnit prin doua metode principale, ce sunt aproape intotdeauna combinate intre ele. Prima, ce presupune prezentarea unei inconcordante, unei discrepante intre aspectul aparent si cel profund, permitandu-i totusi spectatorului sa ajunga cu intelectul pana la cel profund. Aici intervine si talentul autorului, ce poate sa-si adreseze operele doar unui segment de oameni culti, adancind foarte mult aspectul profund, comedia devenind mult mai putin accesibila. Cealalta metoda este in general mai folosita, ea presupunand prezentarea unor personaje pe care spectatorii sa le considere inferioare din diferite puncte de vedere. Aceasta metoda este prezenta chiar si in comicul usor de realizat, anume in cazul unui clovn sau a unui spectacol de divertisment sustinut intr-un carnaval. Situatiile prin care trece acel personaj nu sunt tocmai de invidiat, si, cu toate ca majoritatea spectatorilor nu realizeaza, acest aspect starneste rasete. Cealalta latura a comicului, mult mai greu de realizat si de sustinut, este cea euforica. Cu toate ca modurile in care se poate ajunge la aceasta stare sunt destul de restranse la numar, ne vom opri doar asupra a doua moduri, ce le consider relevante pentru studiul de fata. Primul mod, cel mai sigur, probabil legat de aparitia comicului, este cel ce presupune consumul de bauturi spirtoase. Cum zeul vinului Greciei antice a fost cel ce, in mod indirect, a dat nastere speciei comice, este probabil ca in timpul serbarilor dionisiace comedia sa fi fost usor acceptata de public si datorita starii euforice a acestuia. A doua metoda este folosita astazi, atat in film, cat si in teatru. Ea presupune combinarea umorului cat mai accesibil cu o atmosfera dinamica, precum si sustinerea acestei atmosfere pret de macar cateva secunde, suficient pentru ca creierul sa fie coplesit, scazandu-i astfel mult pretentiile umoristice. Aceasta tehinca este realizata intr-o multime de modalitati, fie printr-o aglomerare de personaje ce incearca fiecare sa spuna ceva, fie prin dialoguri scurte, fie printr-o multime de alte procedee, a caror trasatura generala ramane dinamica. Dezbaterile in legatura cu aceasta tema nu sunt incheiate, iar comportamentul nu poate fi generalizat prea usor, asa ca orice detalii sau particularizari sunt inutile.Fara indoiala cel mai cunoscut autor roman de opere dramaice este I.L. Caragiale. El s-a nascut in satul Haimanale, la 30 ianuarie 1852, situat in preajma orasului Ploiesti. Pana in 1867 termina gimnaziul. In 1870 este numit copist la tribunalul Prahova. Lucreaza in paralel si ca corector si editor la diferite ziare. Incepand cu 1878, lucreaza la ziarul Timpul, impreuna cu Eminescu si Slavici. In 1879 are loc debutul sau in domeniul dramatic cu piesa O noapte furtunoasa. Intre 1881 si 1882 lucreaza si ca revizor scolar. Pana in 1885 scrie Conul Leonida fata cu rectiunea, O scrisoare pierduta si D-ale carnavalului. Pana in 1893 scrie si publica o serie de nuvele, schite si momente. Se stabileste la Berlin in 1905 si moare in 1912. Este inmormantat la ...
Download